2. Amintiri inerte

Ţopăia încântată şi bătea din palme, iar Shante râdea. Îl amuza entuziasmul surorii sale. Îl amuza şi îl binedispunea. Pentru acel surâs nevinovat luptase cu vântul, cu ignoranţa, cu delăsarea, cu răutatea oamenilor din jur şi cu ironismul lor aiurit. Luptase cu tot ce îi ieşise în cale şi câştigase mereu. Şi asta deoarece avea pentru cine să lupte. Surioara lui iubită nu trebuia să îndure mizeria vieţii pe care o aveau de când muriseră părinţii lor. Ea era prea dulce, prea mică, prea pură pentru ca urâţenia lumii să o distrugă. Şi el nu permitea nimănui să îi facă rău Yannei. “Atâta timp cât eu voi trăi, ea nu va duce lipsă de nimic. Şi asta indiferent de ce va trebui să fac”. Le promisese părinţilor şi el, unul, îşi ţinea promisiunile. Nu ca mama şi tatăl lor, care le făgăduiseră de nenumărate ori că vor fi alături de ei întotdeauna şi, în schimb, se lăsaseră atât de uşor învinşi. El nu avea să o părăsească pe Yanna. Nu atâta timp cât încă avea puterea să lupte.

Şi când el era cufundat în gânduri, fata se juca în părul lui, ciufulindu-l şi aranjându-l la loc cu delicateţe. Învăţase că nu era bine să îl deranjeze atunci când ceva îl frământa. În momentul în care îşi revenea, el o lua în braţe şi o gâdila până când Yanna nu mai putea respira de la atâta râs, pentru ca apoi să o strângă la piept şi să îi spună iar şi iar cât de mult o iubeşte. Era un frate minunat, o persoană minunată, iar fetiţa era sigură că el nu putea fi altceva decât un îngeraş care s-a rătăcit printre oameni. Gânduri nevinovate de copil…

O lacrimă curse alene pe obrazul Yannei, udând fotografia în care ea şi Shante râdeau cu poftă. Îi era atât de dor de el. Dorul o înnebunea, nu îi dădea pace. O săgeta, o izbea din plin, fără milă. Şi se tot întreba de ce. De ce el? Ce făcuse, cu ce greşise ca să merite o astfel de moarte? De ce nu murise măcar liniştit? De ce trebuise să îndure dureri crunte? Întrebările se iveau întruna, învârtindu-se în mintea ei. Şi nimeni nu era capabil să îi răspundă. Nimeni. Era prima oară în care nu găsea răspunsul la o întrebare. Prima oară când ceva reprezenta o enigmă pentru ea. De fiecare dată când nu ştia ceva, îl întreba pe Shante. Doar el le ştia pe toate. Şi dacă nu ştia, făcea orice ca să afle. Totul numai pentru a-i satisface curiozitatea surorii sale mai mici. Şi dacă el nu mai era, cine avea să o ajute? Cine avea să o sprijine? Cine? Doar îi promisese că va fi acolo, cu ea, şi o va duce la altar în locul tatălui. Îi promisese că orice se va întampla, el va lupta. Până la sfârşit. Şi îşi îndeplinise promisiunile, chiar dacă doar pe jumătate. Luptase. Luptase cu îndârjire până când inima lui încetase să mai bată. Şi chiar şi atunci Yanna se aştepta ca el să se ridice şi să îi spună că încă mai poate lupta. Chiar şi atunci…

Însă se înşelase. Se înşelase atât de tare, iar acum plătea pentru că îşi permisese să spere într-o lume în care speranţa moare înainte ca măcar să apară cu adevărat. Îşi făcuse iluzii deşarte. Refuzase să se resemneze. Ştiuse de la bun început că Shante nu mai avea nicio şansă, dar continuase să creadă într-o himeră. Patetic!

Fata se ridică brusc de pe scaun şi îl lovi cu putere. Ignoră durerea acută din picior şi îşi aruncă paharul cu apă, izbindu-l de perete. Apoi se trânti pe podea, plângând. De unde mai veneau lacrimile? Câte mai putea vărsa? Şi ce era cu izbucnirile acelea violente? Nu mai era ea. Unde se pierduse vechea Yanna, uşor introvertită, dar copilăroasă, veselă şi prietenoasă? Unde?! Poate o luase Shante cu el… O amintire dulce a celei ce îi fusese soră, în acea frumoasă lume locuită de îngeri şi suflete candide. Lumea în care o inimă mare ca a lui îşi putea găsi, după lungi şi necruţătoare lupte cu viaţa, alinarea… Liniştea pe care o merita.

 

*

Se plimba fără ţintă pe aleile şerpuite ale parcului. “Dacă mai vrei concerte, ai nevoie de melodii noi, băiete”… Cuvintele directorului teatrului îi răsunau în minte. Era surd pentru orice altceva. Pentru claxoanele  sâcâitoare ale şoferilor nervoşi, pentru lătratul vag al unui câine, pentru strigătele disperate ale unei mame ce tocmai îşi pierduse copilul şi îl chema înapoi… pentru tot. Pur şi simplu nu auzea. Sau nu îşi dorea să audă. Crezuse că lacrimile Yannei îl inspiraseră pentru o melodie de succes, dar se înşelase. Nu ieşise nimic. Nimic util. O simplă înşiruire bizară de note, care nu plăcea nimănui. În afară de el… Lui îi inspira o durere cruntă, prea puternică pentru un trup prea fragil. Dar îi inspira şi linişte. Şi resemnare şi împotrivire în acelaşi timp. Îi transmitea totul şi deopotrivă nimic…

Ieşi din parc la fel de gânditor şi se îndreptă către centrul aglomerat al oraşului, pierzându-se pe străduţe înguste. Obosit şi uşor enervat, se aşeză pe o bancă, la umbra unei sălcii ce săruta pământul cu ramurile ei grele. Deodată, aruncă o privire scurtă către balconul unuia din blocurile din apropiere şi o zări. Gânditoare, afişând o mască plictisită, dar ducând o luptă aprigă în interiorul fiinţei sale neprihănite. Ochii jucăuşi de coţofană care zburau în stânga şi în dreapta, dar şi părul prins lejer în codiţe împletite îi confereau imaginea unei adolescente naive, copilăroase şi nehotărâte. Shane zâmbi, pierzându-se în contemplare. Yanna era frumoasă… Cu adevărat frumoasă. În lumina soarelui puternic de    după-amiază, chipul ei părea translucid, iar buzele pline îi străluceau.

Fata privi brusc în jos şi îl zări pe băiat privind-o insistent. Pentru o secundă- care păru să dureze o eternitate, ochii ei îi priviră fix pe ai lui, iar apoi ea se smuci, trăgând perdelele bleu cu o forţă puţin cam prea mare. Băiatul îşi aruncă amuzat capul pe spate şi izbucni în râs. Îl evita ca pe un hoţ. Ca pe un monstru care furase şi ultima picătură de viaţă din ea… Se comporta ciudat, era parcă prea încăpăţânată, iar asta îl determina pe Shane să îşi dorească mai mult să o revadă, în pofida protestelor ei vehemente. Revederea e de multe ori dulce… Amintirile vagi şi inerte nu aduc nimănui fericirea, iar el nu voia să şi-o amintească pe Yanna, ci voia să o vadă iar şi iar, pentru ca imaginea chipului ei blând să fie întotdeauna vie, să o poată zări şi simţi mereu lângă el. Nu doar ca o amintire fără substanţă, prezenţă şi formă. Nu doar ca un tablou. Ea devenise parte din el şi aşa voia să rămână, nu să o îndepărteze. Devenise… muza lui. Indiferent dacă lumii îi plăceau melodiile pe care le compunea datorită ei sau nu. Ea rămânea cea care îl inspira. Ea şi lacrimile ei…

 

P.S. Sper că nu v-am plictisit prea tare. De fapt, sper că v-a plăcut, chiar dacă e cam scurt.  Lăsaţi commenturile voastre. XoXo, Alina >:D<


4 Responses to “2. Amintiri inerte”

  1. Ce pot sa zic…:-?
    Genial?:))
    Da, nu stiu daca ajunge un singur cuvant, dar sper ca e destul pentru cat de inedit e capitolul. Continua tot asa si…de-abia astept urmatoarele capitole :>
    Succes!
    :*

  2. By the way…imi place atitudinea lui Shane :>
    sunt curioasa ce reactii va mai avea. 😕

  3. hei :* ai primit leapșa de la mine. 😛 o găsești aici http://byandru3.wordpress.com/ . sper să-ți placă.
    kisses, Andru:*:*

  4. Super! Ai un premiu la mine pe blog!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: