1. Un străin…

 

Amurg de toamnă. Soarele apunea într-un decor zdrenţuit de aur şi purpură. Bolta ardea în amarul ei.  Peste pământul rece şi adormit, cerul de azur îşi vărsa lacrimile reci. Copacii muţi îşi legănau ramurile goale într-un vals de mult uitat. Frunzele poleite discret cu aur formau pe trotuarul prăfuit un lăvicer pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.  Un peisaj dezolant, mohorât. O zi îngrozitoare.

Ameţită, dărâmată de durerea sfâşietoare şi obosită, o fată păşea cu teamă, privind în stânga şi în dreapta de parcă ar fi fost dezorientată, de parcă nu cunoştea locul. De parcă nu acea străduţă  fusese martora copilăriei sale fericite. De parcă nu acolo fugise de atâtea ori cu fratele ei, râzând, visând, dansând şi ţopăind. La câţiva paşi de ea, un băiat lovea deznădăjduit pietricelele cu piciorul. Era un trecător prin lume, dispus să lase ceva în urma sa, dispus să iasă din anonimat. Un om care trăgea cu dinţii de viaţa mizeră pe care o ducea, deşi de multe ori simţea că nu are niciun motiv să lupte. Şi amândoi sufereau. Fiecare în felul lui, fiecare din propriile motive.

            Deodată, băiatul ridică privirea din pământ şi se uită înainte. Atunci o văzu. Cu părul ei de aur, cu ochii verzi ca nişte frunzuliţe tinere, cu trupul delicat tremurând de teamă şi de frig, era ea. Şi plângea. Plângea fără oprire, lacrimile îngheţate alunecându-i pe obrajii înroşiţi de arşiţa vieţii. Îşi strângea jacheta în jurul ei, de parcă aceasta ar fi putut-o feri de ignoranţa lumii în care trăia sau de suferinţa ce îi sfâşia trupul.

 Fata observă, într-un târziu, că privirea băiatului zăbovea asupra ei şi se opri din mers, întrebându-se ce era în neregulă. Asta dacă mai putea fi încă ceva în neregulă cu ea. El însă se apropie cu paşi sfioşi şi îi luă chipul în mâini, ştergând o lacrimă rebelă ce se desprinsese de pe genele ei subţiri.

-Iartă-mă, ne cunoaştem? Întrebă fata.

-Nu, nu cred, răspunse el abia auzit.

Îi privea chipul în continuare, în mintea lui înfiripându-se o melodie lentă. Lacrimile ei curgeau încă leneşe, iar ea îl privea cu ochii larg deschişi de uimire. Se simţea puţin stânjenit din cauza faptului că o privea cu atâta ardoare şi era sigur că fata merita o explicaţie pentru asta.

-Scuză-mă, mă numesc Shane. Sunt pianist, spuse ţinându-i în continuare chipul în mâini. 

-Yanna, încântată. Poţi, te rog, să îmi dai drumul?

-Ah, da.

O eliberă fără prea multă tragere de inimă din strânsoarea mâinilor sale, dar continuă să o privească.

-Eşti supărată, şopti Shane şi nu era o întrebare, dar ea răspunse oricum.

-Da, sunt.

-Nu ai vrea să mergem la mine acasă şi să îmi povesteşti totul? Te-ar ajuta…

Era o cerere îndrăzneaţă şi era sigur că fata avea să-l refuze. Abia se cunoscuseră, doar. În orice caz, încercase.

-Îmi pare rău, dar nu pot avea încredere într-un străin, zise ea- un răspuns la care Shane se aştepta.

-Ce ai spune dacă am merge la ceainărie, atunci? Un loc public.

-Ăăă… În regulă.

Yanna era surprinsă de interesul pe care acel străin îl manifesta în ceea ce o privea, dar acest lucru o intriga, o făcea să îşi dorească să afle ce anume se întâmpla. Şi dacă asta ţinea departe durerea, era dispusă să facă orice. Aproape… Păşea sfioasă în urma lui, dar după câteva secunde el observă neîncrederea fetei şi îi zâmbi liniştitor, încetinind ritmul paşilor săi grăbiţi şi mergând odată cu ea. În cele din urmă, ajunseră la ceainărie.

-Un ceai de mentă, vă rog, comandă Shane fără să îşi dezlipească privirea de pe chipul Yannei.

-La fel şi pentru mine, şopti ea privindu-l încruntată.

O cută în formă de “V” îi apăru între sprâncene, trădându-i neliniştea. Shane zâmbi din nou, iar fata căscă ochii, întrebându-se ce găsea atât de amuzant la ea.

-Presupun că îţi datorez o explicaţie pentru reacţia de mai devreme, spuse el deodată, întrerupând şirul de gânduri negative ale Yannei.

-Mda, răspunse ea încercând să pară indiferentă, dar tonul curios şi lacom nu o ajuta prea mult.

-Aşa cum ţi-am spus, sunt un pianist, începu Shane, iar fata aprobă, înclinând aproape imperceptibil capul. Şi ca orice compozitor, anumite obiecte, reacţii sau fenomene mă inspiră, continuă el apoi.

-Da, îmi imaginez. Şi tot nu înţeleg ce legătură am eu cu asta.

Băiatul surâse scurt, amuzat de curiozitatea morbidă pe care fata încercase să o ascundă mai devreme, dar pe care şi-o manifesta acum fără nici măcar un ocoliş.

-Tu mă inspiri, răspunse el cu simplitate.

Yanna îl privi şocată.

-Eu? Serios?

            Shane se mulţumi să îi zâmbească în semn de aprobare.

            -Hmm… şi ce anume te inspiră la mine?

            -Lacrimile tale, cred, zise el ridicând din umeri.

            Şi acum că îi aducea aminte, durerea reveni în prim-plan. Mai ascuţită, mai puternică. O forţă invizibilă încerca să o doboare necruţătoare, iar ea era slăbită. Nu se simţea în stare să lupte. Se simţea ca o frânghie de care atârnă un leagăn mult prea greu. Ca o oglindă mincinoasă şi spartă. Ca trotineta frântă a unui copilaş ce plânge supărat. Trupul i se umplea de mizeria şi cenuşa tristeţii, iar sufletul gol, înnebunit de dor, îi protesta umilit.

            -Ce s-a întâmplat? Întrebă Shane deodată cu blândeţe.

            -A… murit, îngăimă Yanna, un alt val de lacrimi udându-i obrajii.

            -Cine? O îndemnă el să continue.

            -Shante, şopti fata şi abia atunci îşi dădu seama cât de mult semăna numele fratelui ei cu cel al străinului.

            Poate că de aceea Shane îi câştigase încrederea atât de uşor. Poate că acea asemănare izbitoare o determina să creadă că găsise un înlocuitor pentru cel ce îi fusese prieten, confident, protector şi mai ales frate.

            -Şi Shante era… spuse băiatul, trezind-o pe Yanna din reverie.

            -Fratele meu, răspunse ea brusc, fără să se gândească.

            Deja avea prea multă încredere în acel necunoscut şi acest lucru nu putea să îi aducă beneficii, în mod cert. Se ridică brusc de pe scaun, sorbind dintr-o înghiţitură şi restul ceaiului din ceaşcă şi aruncă pe masă o bancnotă; trebuia să fie suficient pentru a acoperi plata ceaiului ei.

            -Pleci? Întrebă Shane nedumerit de reacţia fetei.

            -Da. Am stat prea mult. Am… lucruri de făcut.

            -Stai! Promite-mi că ne vom reîntâlni curând, o opri el, apucând-o delicat de mână.

            -De ce aş face asta?

            -Pentru că ştiu că ai la fel de multă nevoie de mine pe cât am şi eu de tine.

            -Te înşeli. Nu am nevoie de tine. Şi nici tu. Singurul lucru pe care l-am putut face pentru a te ajuta a fost să te inspir, nici eu nu ştiu cum. Acum am terminat. La revedere. Dacă va mai exista vreuna, spuse Yanna precipitat, dând din nou să plece şi fiind iar oprită.

            -Dar chiar avem nevoie unul de celălalt, insistă Shane, privind-o drept în ochi.

            -Nu e adevărat. Tu m-ai folosi, iar eu ce aş primi în schimb? Bucuria de a fi ajutat o persoană să fie puţin mai cunoscută? Bucuria de a aduce încă trei spectactori într-o sală de spectacol? Îmi pare rău pentru tine, dar nu sunt dispusă. Acea bucurie e infimă. Un nimic.  Nu m-ar ajuta deloc ţinând cont de starea în care sunt şi din care tu m-ai scos pentru ca apoi să mă arunci din nou, determinându-mă să îţi spun atâtea despre viaţa mea. Eu ce ştiu despre tine? În afara faptului ca eşti pianist şi că te cheamă Shane, nimic.

            -Nici eu nu ştiu multe despre tine, zise el în continuare calm.

            -Oricum mult mai mult decât mine despre persoana ta. Eşti un străin. De ce te-aş ajuta? Motivul pe care mi-l dai tu este unul pueril, crede-mă.

            -Ştii bine că nu e aşa. Altfel nu ai mai fii încă aici.

            -Sunt aici pentru că tu mă ţii şi nu mă laşi să plec.

            -Nici măcar nu ai încercat să te eliberezi cumva din strânsoarea mâinii mele. Ai fi putut pleca de multă vreme, deja. Dar ai rămas. Amâni plecarea pe care mintea ţi-o indică de cuviinţă, dar pe care sufletul o refuză.

            Aceasta fu picătura care umplu paharul.

            -Bine, gata, mi-a ajuns. Nu îmi pasă ce crezi tu că e mai bine pentru amândoi. Eu chiar trebuie să plec. Cel de care am nevoie acum, e fratele meu. Şi el nu e aici, aşadar nu am nevoie de nimeni. Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc… Cred, zise Yanna şi se smuci, ieşind supărată pe uşa ceainăriei.

            Ce prostie fusese asta cum că îi găsise un înlocuitor fratelui ei? Cea mai mare aberaţie posibilă. Nimic şi nimeni nu putea înlocui ceea ce Shante însemnase şi încă însemna pentru ea. Pentru că el fusese unic. Cu adevărat unic. El fusese… Shante.

Advertisements

5 Responses to “1. Un străin…”

  1. E superb epul 😡
    l-am citit cu sufletul la gura si cu foarte mare placere 😡
    felicitari :*

  2. foarte frumos. ai un stil interesant, visător; cu multe adjective, menținând o atmosferă plină de sentiment și foarte elastică. descrii cu multă sensibilitate, și creezi în sufletul cititorului prima dată emoția, apoi, în minte, imaginea. însă nici nu te îneci în detalii. te felicit, scrii chiar frumos… nu super. frumos, artistic, dacă reușesc să mă fac înțeleasă…
    și să știi, Shane îmi place. sună bine, iar faptul că e pianist arată faptul că e sensibil, ceea ce e biiiine. 😛 Yanna e puțin încăpățânată și reacționează destul de normal, dar mi-a plăcut descrierea ei. aștept să aflu cum evoluează povestea.
    baftă la tastat și cât mai multe idei!
    kisses, Andru:*

  3. Stii părerea mea, noh. Astept sa pui nextul.<3

  4. doamne puff esti fenomenala 😡
    scrii mai mult decat genial 😡
    si cum descrii totul 😡
    imi place rau 😡
    astept next 😡

  5. Felicitari!!!! Astept continuarea…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: