Lacrima unei muze

 În şoapte purtate pe aripa frântă a vântului, copacii muţi îi trimiteau celui ce părăsea scena în urale ultimul `rămas bun`. În costumul său de un negru strălucitor, îi încântase pe toţi cu o muzică divină. Era imposibil să crezi că o singură pereche de mâini putea interpreta piese atât de fluide, de calme, de complexe. Şi totuşi era posibil. Însă venise sfârşitul. Un sfârşit neaşteptat, dar dureros de evident. Hotărâse să părăsească scena în aplauzele furtunoase ale publicului. Aşa dorea să rămână în amintirea tuturor. Un compozitor iubit, aflat în plină glorie, care lasă cortina să cadă şi  marele reflectoare să se stingă; de bunăvoie, nu silit de cei ce odată îl admiraseră. Şi pleca spre nicăieri. Cu muza lui…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: